(înapoi cu două zile, când am scris, de fapt, treaba asta)
Este prima zi din 2012, ascult Pink Floyd la greu, am pierdut noțiunea timpului, e foarte întuneric în cameră, sunt singură cu starea mea, nu mă poate deranja nimeni. N-am mâncat nimic de ieri de la prânz, azi am trăit doar cu cafele. Și tot ce-mi doresc este ... să plouă. Să plouă torențial. Atât îmi doresc și eu și, bineînțeles, nu se va întampla. Așa că n-am decât să accesez Rainymood.com, care este, poate, cel mai bun site care există pe Internetul ăsta. Iar în combinație cu Pink Floyd o să simți ca și cum ai fi părăsit de ceva timp Pământul și că eşti pe undeva printr-un univers paralel. Nu știu dacă mai sunt persoane ca mine (adică sunt, e imposibil să nu), pe care fiecare moment considerat de societate ca având o mare însemnătate le copleșește. În astfel de clipe mă năpădesc nenumărate gânduri care tare aș vrea să știu de ce nu mă lasă în pace, de ce m-au ales tocmai pe mine și nu bântuie prin alte părți și de ce își găsesc cele mai proaste ocazii de a iși face apariția. Dar e în regulă, dați-mi un pix și o foaie și e suficient !
E un sentiment greu de descris, nici măcar nu știu în ce categorie să-l încadrez. Poate modul în care au trecut până acum aproape 20 de ani din existența mea își spune cuvântul. Nu vreau să fiu mare, refuz să cresc mai mult de-atât. E o senzație de instabilitate, de cumpănă, ca și cum te-ai afla la o răscruce cu mai multe direcții și trebuie neapărat să alegi una, altfel riști să te pierzi pe nicăieri. Uneori e bine să te mai și pierzi. Câteodată e absolut necesar și reconfortant, dar nu e bine să rămâi acolo, pierdut permanent.
Și-mi amintesc foarte bine, ca și cum s-ar fi întâmplat acum 5 minute, momentul în care am trecut, anul trecut, în 2011. Când ești copil nu simți nimic, nu prea știi de tine. Nici eu nu vreau să mai simt nimic, vreau să mă injecteze cineva cu o substanță anti-simțire, anti-sensibilitate, anti-luciditate. Odată cu asta mi-am adus aminte de un film văzut săptămâna trecută, ”Cold souls”, care, recunosc că nu m-a dat pe spate, dar ideea generală era interesantă. Îți extrăgeau sufletul și îl depozitau în așa-numitul ”Souls Storage”. Astfel, rămâneai numai cu trupul, adică rămâneai doar cu ”ambalajul”. Cred că ar fi util un astfel de depozit și în realitate. Când nu mai poți duce și simți nevoia să te eliberezi, te duci și-l lași acolo pentru un timp. Trebuie să duci o viață foarte liniștită fără suflet, nu? Oricum, nu sper aiurea. Oriunde, cât de sus ar ajunge tehnologia modernă, așa ceva o să fie imposibil. Vorbim despre două aspecte aflate la poli opuși.
Bla, bla, chiar m-am pierdut. De data asta în cuvinte. Și fac asta des, e un remediu, mă simt bine, mă simt mai ”ușurată” (n-are legătură cu faptul c-am fost la toaletă acum câteva minute). Și-o să tot fiu pierdută o perioadă bună de acum încolo.
Și închei cu un citat din Pink Floyd care mă tot ține în viață : ”Hey you, don't tell me there's no hope at all/Together we stand, divided we fall ! ”
