Şi eu pot urî

   Nu credeam c-o să ajung aici. La ură. Eu chiar nu am urât pe nimeni până acum. Una e să nu-ţi placă cineva/ceva, alta e să urăşti. Nu urăsc piesele care nu intră în aria mea de preferinţe. Nu urăsc manelele, nici muzica aia comercială, pusă pe scos profit. Mă irită, nu pot să ascult aşa ceva, dar pentru alţii e o plăcere. Şi nu voi putea eu să o elimin din lumea asta. Nu o urăsc, o ignor. O elimin doar din viaţa mea. E bună pentru alţii dacă nu pentru mine. Nu urăsc nici cocalarii şi piţipoancele care sunt la tot pasul. Mă dezgustă, sunt o ruşine pentru specia umană, dar atât timp cât eu nu le dau voie-n viaţa mea, să fie sănătoşi/sănătoase. Nu o fac intenţionat, atât îi ajută pe ei creieraşul. Unii sunt chiar mai sufletişti decât ăştia care se pretind mari intelectuali. Nu urăsc politicienii, oricât ar jefui ei ţara asta. Sunt împotriva lor pentru binele ţării, dar nu urăsc pe nimeni personal. Şi lista poate continua. Nu uram nimic şi pe nimeni. Dar cred că m-am trezit, în şfârsit, la realitate. It’s never too late.

   În schimb, urăsc persoanele care fac rău nu ca să le fie lor bine sau să obţină ei avantaje, ci doar ca să-i vadă pe ceilalţi suferind. Îi urăsc pe cei care fac promisiuni şi te lasă să-ţi faci iluzii, pentru ca apoi să te oprească subit din zbor şi te lasă să crezi că nu vei mai putea zbura niciodată. Urăsc persoanele care nu-şi văd de viaţa lor şi simt nevoia s-o controloze pe-a altuia. Sau să-şi bată joc. Îi urăsc pe cei care încearcă să-şi schimbe caracterul în funcţie de persoana cu care interacţioneză şi vor neapărat să facă impresie bună. Îi urăsc pe cei care îţi spulberă visele. Sunt ale mele. Dacă eşuez, îmi asum consecinţele. Nu e nevoie să-mi tai tu elanul. Îi urăsc pe cei care nu sunt în stare să-şi păstreze propriile principii şi se lasă prea uşor influenţaţi de anturaj. Am ajuns să urăsc persoanele care îşi amână sentimentele, gândurile, opiniile, impresiile pentru a doua zi. Şi aici mă urăsc şi pe mine. Urăsc persoanele care mint intenţionat. Îi urăsc pe cei care urlă în stânga şi-n dreapta că sunt de partea ta, dar, când nici nu te-aştepţi, îţi dau lovitura fatală, năprasnică.

   Îi apreciez pe cei care îţi spun de la început "Nu mă interesează ce faci, nici ce vei face".

   Şi iată cum, de la o vârstă, pe lângă vise, iubire, frumos, indiferenţă, basm (etc.), intervine un alt sentiment, care îmi pare rău că există.

   Nu ştiu cum am aterizat pe Terra şi ce caut pe-aici. Dar mi-e ruşine că sunt om. Aş fi vrut să fi fost orice altceva decât om. Credem că suntem stăpânii Universului, dar nu putem fi propriii noştri stăpâni. Ne atacăm continuu unii pe alţii, ne detestăm, de-abia dacă mai putem trăi toţi la un loc.

   Mi-aş lua căţelul şi chitara şi aş pleca pe Marte. Sau „On the dark side of the moon” !

   Dar muzica încă rămâne doctorul  meu. Şi parcă acum sunt chiar pe Lună. 

   http://www.youtube.com/watch?v=xTysF1E4Ft0

primele aberații ale anului. oscilații

   (înapoi cu două zile, când am scris, de fapt, treaba asta)

   Este prima zi din 2012, ascult Pink Floyd la greu, am pierdut noțiunea timpului, e foarte întuneric în cameră, sunt singură cu starea mea, nu mă poate deranja nimeni. N-am mâncat nimic de ieri de la prânz, azi am trăit doar cu cafele. Și tot ce-mi doresc este ... să plouă. Să plouă torențial. Atât îmi doresc și eu și, bineînțeles, nu se va întampla. Așa că n-am decât să accesez Rainymood.com, care este, poate, cel mai bun site care există pe Internetul ăsta. Iar în combinație cu Pink Floyd o să simți ca și cum ai fi părăsit de ceva timp Pământul și că eşti pe undeva printr-un univers paralel. Nu știu dacă mai sunt persoane ca mine (adică sunt, e imposibil să nu), pe care fiecare moment considerat de societate ca având o mare însemnătate le copleșește. În astfel de clipe mă năpădesc nenumărate gânduri care tare aș vrea să știu de ce nu mă lasă în pace, de ce m-au ales tocmai pe mine și nu bântuie prin alte părți și de ce își găsesc cele mai proaste ocazii de a iși face apariția. Dar e în regulă, dați-mi un pix și o foaie și e suficient !

   E un sentiment greu de descris, nici măcar nu știu în ce categorie să-l încadrez. Poate modul în care au trecut până acum aproape 20 de ani din existența mea își spune cuvântul. Nu vreau să fiu mare, refuz să cresc mai mult de-atât. E o senzație de instabilitate, de cumpănă, ca și cum te-ai afla la o răscruce cu mai multe direcții și trebuie neapărat să alegi una, altfel riști să te pierzi pe nicăieri. Uneori e bine să te mai și pierzi. Câteodată e absolut necesar și reconfortant, dar nu e bine să rămâi acolo, pierdut permanent.

   Și-mi amintesc foarte bine, ca și cum s-ar fi întâmplat acum 5 minute, momentul în care am trecut, anul trecut, în 2011. Când ești copil nu simți nimic, nu prea știi de tine. Nici eu nu vreau să mai simt nimic, vreau să mă injecteze cineva cu o substanță anti-simțire, anti-sensibilitate, anti-luciditate. Odată cu asta mi-am adus aminte de un film văzut săptămâna trecută, ”Cold souls”, care, recunosc că nu m-a dat pe spate, dar ideea generală era interesantă. Îți extrăgeau sufletul și îl depozitau în așa-numitul ”Souls Storage”. Astfel, rămâneai numai cu trupul, adică rămâneai doar cu ”ambalajul”. Cred că ar fi util un astfel de depozit și în realitate. Când nu mai poți duce și simți nevoia să te eliberezi, te duci și-l lași acolo pentru un timp. Trebuie să duci o viață foarte liniștită fără suflet, nu? Oricum, nu sper aiurea. Oriunde, cât de sus ar ajunge tehnologia modernă, așa ceva o să fie imposibil. Vorbim despre două aspecte aflate la poli opuși.

   Bla, bla, chiar m-am pierdut. De data asta în cuvinte. Și fac asta des, e un remediu, mă simt bine, mă simt mai ”ușurată” (n-are legătură cu faptul c-am fost la toaletă acum câteva minute). Și-o să tot fiu pierdută o perioadă bună de acum încolo.

   Și închei cu un citat din Pink Floyd care mă tot ține în viață : ”Hey you, don't tell me there's no hope at all/Together we stand, divided we fall ! ”

aiurea

m-am săturat de rutină! aş vrea să plec, să evadez, să mă ascund de lume. să am doar muzică, o carte şi camera foto cu mine. să trăiesc de pe o zi pe alta. să uit de tot, să visez cu ochii deschişi. să fac orice nebunie îmi trece prin cap, să nu ştiu cât e ceasul, să notez impresii, să nu ştiu când e zi sau noapte, să pierd timpul prin gară, să încurc trenurile. să trăiesc clipa, să nu-mi mai pese de nimic, de ce va fi a doua zi, de ce va urma. să mă prindă ploaia hoinărind, să mă întâmpine răsăritul undeva, într-un colţ uitat de lume, să numar stelele, să zbor cu vântul. să mă pierd aiurea, departe, mereu tânără şi nebună...copil confuz şi zăpăcit... cu "o chitară, pe-o plajă goală, undeva..."

(nişte gânduri mai vechi, dar mereu vii)

s-a întâmplat !

adică făcut-am blog ! acum puteţi să mă numiţi şi pe mine pământean. acum exist. 

n-o s-o lungesc cu primul post (care se vrea a fi un fel de introducere) pentru că nu prea funcţionez cum trebuie la ora asta. adică în momentul ăsta. faptul că e aproape ora 3.00 nu mă deranjează cu nimic. de fapt, cam noaptea mă simt cel mai în largul meu să păşesc în lumea prafurilor de stele, aia din care transmit eu semnale. de obicei. pentru că, de multe ori, se întâmplă să rămân fără bani de bilet sau să pierd trenul şi sunt nevoită să mai stau şi printre muritorii de rând. în clipa asta nu sunt nicăieri. sunt doar cu gândul la pernă. şi la o cană cu apă.

şi-am promis că nu bat câmpii. nu azi.

o, ce veste minunată

mi-am creat şi-eu blog odată

doar că-n ceaţă mi se-arată.

ne vedem şi altădată,

acum mă duc să beau apă !